Flashmob ratat vs flashmob realizat

Astăzi, am rămas mut atunci când am văzut cum reprezentanţii Casei Regale a României, principele Radu şi principesa Margareta, au fost împiedicaţi să depună o coroană de flori la Monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din Chişinău. Mi s-a făcut ruşine de originile mele şi oamenii cu care convieţuiesc, în acelaşi timp m-am simțit vinovat de cele întâmplate.

Chiar dacă Familia Regală nu se află într-o vizită oficială, autorităţile Republicii Moldova au fost informate desprea aceasta. Evenimentul şi agenda vizitei au fost publice, şi a presupus întâlniri cu conducerea republicii, elevi, studenţi precum şi cu artişti şi feţe bisericeşti. Deşi organele abilitate de menţinerea ordinii publice ar fi trebuit să le însoţească pe toată durata vizitei lor, asigurându-le paza şi siguranţa după cum li s-a solicitat, acestea şi-au arătat limitele atunci când s-a încercat o depunere de flori la Monumentul Domnitorului. Reprezentanţii Familiei Regale fiind împedicaţi de un grup de protestatari care se indentifică cu organizaţia neînregistrată la Ministerul Justiţiei „Eu sînt moldovan, eu grăiesc moldovneşte” , după cum am menţionat unul din ei pe nume Ivan Muntean.

Ce m-a mirat, a fost faptul că organele abilitate nu au prevăzut acest flashmob, şi aici mă refer la Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova şi de ce nu poate chiar Serviciul de Informaţii Externe din România. Sunt sigur că la o astfel de vizită, eveniment, există o strânsă colaborare şi schimb de informaţii între cele două instituţii şi voi evoca un caz.

În primăvara anului 2010, fiind masterand la Bucureşti, am hotărât împreună cu câţiva colegi basarabeni să organizăm un flashmob în faţa Ambasadei Rusiei la Bucureşti în data de 2 martie. Evenimentul urma să dureze 5 – 10 minute şi să participe între 10 şi 15 persoane. Îl organizam pentru a reaminti Rusiei că s-a împlinit majoratul, 18 ani, de când a început războiul împotriva Republicii Moldova şi că ar fi bine să îşi ia armata acasă. Ar fi trebuit să fie un marş silenţios pe traseul Arcul de Triumf din Bucureşti până în faţa ambasadei Federaţiei Ruse. Am zis ”ar fi trebuit” pentru ca flashmob-ul nostru a fost deconspirat. Îmediat ce am pornit acel marş, fără megafoane şi urlete, doar cu câteva coli de hârtie, dinspre sediul Ambasadei Federaţiei Ruse a pornit spre noi un întreg batalion de jandarmi şi două dubiţe, şi asta în condiţiile în care noi eram doar vre-o zece participanţi. Pentru a nu ajunge în arestul poliţiei şi a ne pricopsi cu câte un dosar penal sau amendă, dat fiind că flashmob-ul era unul neautorizat[1], dar şi pentru că majoritatea dintre noi ne aflam în România pe baza permisului de şedere, iar pentru a nu risca să fim expulzaţi a trebuit să renunţăm la protest.

Dacă în cazul flashmob-ului de la Bucureşti ne miram despre promptitudinea cu care a acţionat SRI-ul, SIE-ul, poate şi FSB-ul atunci după cele întâmplate la Chişinău mă întreb despre declinul şi ineficienţa SIS-ului condus de Mihai Bălan, tatăl cunoscutului interpret Dan Bălan.

P.S. Până una alta, dacă o fi aşa cum a menţionat Ivan Munteanu precum că principele Radu şi principesa Margareta se află în Republica Moldova ca turişti, atunci sloganul turistic de ţară, ales recent „Ospitalitate. Tradiţie. Mister” se potriveşte pe bună dreptate.

P.P.S. A se compara cum am protestat noi şi ei, precum şi modul în care a fost întâmpinat Regele Carol al II-lea la Chişinău în 1940 şi principele Radu şi principesa Margareta în 2013.

 

 

---

[1] Acest tip de manifestaţie nu necesită de obicei autorizaţie, datorită duratei şi amploarei reduse, dar şi pentru că se subînţelege că nu periclitează în nici un fel traficul sau circulaţia pietonilor.

Bunul simț: se mai poartă?

Mi-a venit ideea să scriu despre aceasta atunci când o colegă de muncă a menționat despre o alta că ar avea mult bun simț.

Am început să meditez asupra acestei valori și să mă întreb cât de actuală mai este aceasta pentru noi și cât de mult o apreciem la cei care o posedă. Mai tindem noi oare să avem drept principiu al vieții bunul simț și corectitudinea? Răspunsul este că pentru unii această valoare a murit demult sau mai rău nici nu s-a născut, aceasta reprezentând un lucru străin și indescifrabil. Cei mai mulți dintre noi vor zice că pentru a avea succes în ceva trebuie sa lupți fără scrupule pentru acel ideal călcând chiar și peste morminte dacă e nevoie, nefiind nevoie de bunul simț. Acest îndemn îl primesc unii dintre noi copii fiind, fapt pentru care ne-am și ales cu o generație tânără lipsită de cei șapte ani de acasă.

Pentru o națiune, popor, primii oameni și instituții de la care ar trebuie să îl preluăm ar fi biserica și conducerea țării. Pe cei dintâi nu mă apuc să-i judec pentru a nu mă umple de păcate. Pe cei din urmă însă am dreptul pentru că și datorită votului meu se află în acele fotolii. Dacă veți cauta atent câți dintre actualii sau foștii, conducători ai țării au dat dovadă de bun simț în timpul activității lor veți realiza că aproape nici unul. De ce? Pentru că nici unul din ei nu ar fi ajuns acolo dacă ar fi fost înzestrat cu această valoarea. Înșelăciunea, promisiunea deșartă, trădarea și jocurile de culise sunt valorile de care s-au condus și care le-au garatat succesul.

Desigur, există și oameni cu bun simț, pentru care valorile morale ca dreptatea , omenia, sinceritatea, binele sunt fundamentale existenței lor. Însă nu de puține ori anume acești oameni sunt supuși riscului de a devenit victime anume datorită faptului că au dat dovadă bun simț.

Dar ce reprezintă până la urmă bunul simț și cum îl putem percepe și manista?! Pentru mine bunul simț înseamă să fii corect cu tine însuți în primul rând. Apoi, să nu înșeli, să nu furi, să ai respect pentru cei mai în vârsta decât tine. Să manifești bunăvoință cu cei din jur, să nu fii invidios pentru meritele altora și să lupti cinstit pentru propriu-ți succes. Să fii tolerant și altruist atunci când e cazul, iar atunci când nu ești deacord cu ceva să cauți soluții constructibile și nu să creezi scandal.

Bunul simț poate fi o valoare pentru oricare dintre noi indiferent de culoarea politică sau a pielii, religie sau orientare sexuală.

Haideți să dăm dovadă de mai mult bun simț și să o manifestă ca o valoarea general valabilă atât timp cât ne mai considerăm oameni!

La puşcărie ori în Europa?

Zilele acestea toată mass media din România mediatizează intens arestarea omului de afaceri Gigi Becali. Unii îi plâng de milă, îl martirizează şi nu îşi imaginează viaţa şi fotbalul fără acesta, alţii în schimb se bucură frecându-şi mâinile de bucurie. Există şi o a treia categorie, care pur şi simplu manifestă o stare de indiferenţă sau care cred doar că justiţia îşi face treaba.

Se ştie că Gigi Becali a încercat să fugă din ţară însă, se pare că serviciile secrete din România sunt pe bună dreptate considerate  printre cele mai bune din lume pentru că au reuşit să îl reţină la timp. Promptitudinea de care au dat dovadă aceştia se poate explica poate şi datorită faptului că existau precedente în care le-au scapat Ioana Maria Vlas, Omar Hayssam şi alţii, pătându-şi imaginea prin aceasta.

Impresionant este faptul că justiţia din România, cu toate lacunele şi criticele care ii sunt aduse, chiar a început să îşi facă treaba şi sa actioneze conform legii. În ultimii ani, au fost băgaţi la răcoare Sorin Ovidiu Vântu, Adrian Nastase şi multe alte figuri importante. Unii vor zice ca au fost doar nişte reglări de conturi etc.; posibil să fie şi un pic de adevăr însă mai mult cred că este vorba de Uniunea Europeană. România încă nu se află in spaţiul Schengen, iar motivul oficial al neacceptării a fost anume corupţia şi justiţia. Prin aceste acţiuni România vrea să se reabiliteze şi să obtină statutul pe care îl merită.

Spre analogie, în Republica Moldova niciunul dintre foştii sau actualii guvernanţi nu a fost pedepsit pentru actele de corupţie săvârşite, fie că a fost vorba de fostul şef al statului, fostul premier, fostul procuror general sau orice altă persoană aflată în funcţie publică sau privată. S-au bălăcit în public, în parlament sau în show-uri televizate. Şi-au adus acuze bazate pe dovezi sau nu, şi-au deconspirat ilegalităţile săvârşite astfel încât opinia publică le-a aflat adevărata faţă şi onestitate. Au creat coaliţii monstruase între ei, şi-au cerut scuze public pentru acuzele publice nefondate, au găsit câte un ţap ispăşitor şi, până la urmă, au ieşit basma curată. Şi toate astea cu sprijinul, suportul şi în numele UE, după cum se exprimă guvernanţii, recent interimari sau în aflaţi în demisie.  Au ajuns şi prin puşcarii, uneori datorită reglărilor de conturi, cazul Şarban, alteori ca ţapi ispăşitori pentru a-şi deculpabiliza şeful, cazul fostului şef de la fisc, Nicolae Vicol. Însă cu adevărat în puşcărie ne-am trimis eroii, grupul Ilaşcu şi tinerii din aprilie 2009, iar mai apoi i-am declarat criminali de război, după cum se exprima Marian Lupu, fostul preşedinte al Parlamentului.

La Chişinău e nevoie de o nouă clasă politică, de tineri necompromişi, scoliţi în afară şi pentru care obiceiurile vechii garzi sunt străine. Altfel nu ajungem noi în îndepărtata Europă chiar dacă suntem atât de aproape şi asta pentru că guvernanţii pe a căror frunte scrie puşcărie nu au nici un motiv să ne ducă acolo, pentru că asta ar însemna să îşi semneze singuri sentinţa.

1 Mai muncitoresc în generația corporatistă

Inițial sărbătoarea cu origini în Statele Unite ale Americii, Chicago 1889, a reprezentat un omagiu adus muncitorilor care au fost împușcați și răniți în timpul protestelor acestora pentru reducerea numărului zilelor de lucru la 5 zile pe săptămână și a timpului de lucru la 8 ore.  Mai târziu în țările comuniste, ziua de 1 mai a fost transformată într-o sărbătoare de stat însoțită de defilări propagandistice în care prin intermediul proletariatului se proslăvea ideologia comunistă.

Dat fiind faptul că această zi a fost declarată sărbătoare oficială de către Organizația Națiunilor Unite, structura din care face parte și Republica Moldova, ne ”obligă” oarecum să sărbătorim și noi această zi. Cât ține de aploarea și grandoarea evenimentului rămâne ca fiecare dintre noi să decidă.

Specificul activităților economice actuale odată cu trecerea la economia de piață a dus la schimbarea claselor sociale muncitorești și a specificului structurii diviziunii muncii. Astfel uzinele și fabricile au fost restructurate, reorganizate și în multe cazuri închise, iar gospodăriile agricole de producție, colhozurile, au fost transformate în  gospodării tărănești. În locul lor au apărut blocuri de sticlă înalte până în nori, în care își desfășoară activitatea în cele mai dese cazurii tinerii. Pentru ei sentimentul acestei sărbători a murit odată cu colapsul socialismului, pentru unii poate că nici nu s-a născut. Apatia lor față de această sărbătoare este explicată și de faptul lipsei unui sindicat care să îi reprezinte, structură care mai este prezentă cu precădere în instituțiile statului. Mai mult chiar, interesul și așteptările pecuniare enorme pe care îl au noii reprezentanți ai clasei întreprinzătoare face ca acestă zi să fie una lucrătoare.

Astăzi, 1 mai este sărbătorită mai mult ca un tribut de plin nostalgie către un sistem care a apus acum două decenii, dar ale cărui ideologii rămân încă implantate în mințile părinților și bunicilor noștri.

Și acum mă întreb: mai este actuală această sărbătoare de sorginte socialistă? Un răspuns ar fi că: DA, este și anume în Republica Moldova cât și în alte țări post comuniste sau în curs de dezvoltare, unde partidele de stânga speculează preocuparea lor pentru oamenii muncii pentru a înroși un oraș, dar și pentru a răscoli amintirile generațiilor în etate prin evocarea trecutului ”glorios” al proletariatului.

Problema şomajului intelectual

Iată încă o problemă la ordinea zilei: în ţară în care domneşte ignoranţa, unde analfabeţii constituie aproape 80 % şi unde se simte atâta nevoie de cultură şi de oameni într-adevăr culţi, în ţara aceasta, zic, intelectualii şomează. Pe de o parte, ţara are absolută necesitate de cărturari neîntrecuţi, iar pe de altă parte, atâţia licenţiaţi nu pot fi plasaţi. Aceştia bat zilnic la porţile diferitelor instituţii, cu cărţile de vizită de la pontenţialii zilelor noastre şi dacă nu au cu ce îi mulţumi pe acei ce deţin vremelnic unele posturi de conducere, riscă să stea acasă, să uite ce au învăţat, blestemând clipa în care părinţii i-au dat la şcoală, cheltuind cu pregătirea lor zeci de mii de lei, iar unii vânzându-şi poate şi ultima bucăţică de pământ, pentru a ajunge astăzi în trista situaţie de a-şi vedea pe fiul lor cum se pleacă înaintea tuturor nechemaţilor, care, din nefericire pentru neamul acesta, ocupă posturile de comandă ale ţării. Iar de multe ori n-ai nici cui da bani pentru a-ţi da un post.

Şi să nu creadă cineva că avem puţin şomeri în momentul de faţă. Sunt astăzi o mulţime de tineri, cu diplomă de licenţă în buzunar, care umblă zilnic pe la diferite instituţii de stat şi particulare pentru aşi găsi un post cât de mic, putând să-şi câştige astfel existenţa. Dar posturi nu se găsesc, iar cele vacante se ocupă de cele mai multe ori de acei ce n-au decât câteva clase secundare, dar care au protecţie şi bani.

De aceşti şomeri intelectuali nimeni nu se interesează. Şi din cauza aceştui şomaj, anarhia şi nemulţumirea se intind pretutindeni.

Aproape toate guvernele s-au ocupat de această chestiune, dar nici unul n-a rezolvat-o.

În ultimul timp, iată şi că şi guvernul liberal se face că se interesează de problema şomajului, instituind chiar o comisie specială pentru a o studia. Şi ce credeţi că a făcut până în present această comisie? N-a făcut altceva decât a păpat o mulţime de bani, problema rămânând rezolvată numai pe hârtie, cum, de altfel se rezolvă la noi aproape toate problemele.

Totuşi am fi nedrepţi dacă nu am recunoaşte că sus-numita comisie a întocmit până în acum tabloul celor fară de lucru (mare lucru!), contatând că există actualmente peste 25.000 de şomeri intelectuali. Nu ştim ce va mai face după acesta. E vorba, spun unele ziare, că şomerii intelectuali vor fi plasaţi în tabere de muncă ce se vor crea (nu ştim când) de actualul guvern. Noi credem că a făcut cineva o glumă pe seama guvernului, afirmând acest lucru. Iar dacă guvernul intenţionează într-adevăr să facă cele mai afirmate de unele ziare, atunci nu ne vine decât să credem că habar nu are de măsurile ce se pot lua pentru soluţionarea şomajului intelectual. Sau, mai bine zis, ştiu actualii conducători, ce măsuri se impun pentru rezolvarea şomajului, dar nu vor să le ia, pentru că ar însemna să producă nemulţumiri în sufletele acelora care ocupă câte 4-5 posturi bine plătite.

Cum călătorim din Est spre Vest.

Drumuri proasete, corupţie în vamă şi filme ruseşti care elogiază armata roşie.

Recent am călătorit cu autocarul Chişinău – Berlin, rută ce aparţine companiei Eurolines. Aş vrea ca în cateva rânduri să vă povestesc cum a fost.
Autocarul pleaca din Chişinău cu toate locurile ocupate, plin cu bagaje şi  pachete trimise celor dragi care constau de cele mai dese ori din bomboane Bucuria, vodkă şi tigări atât cât se permite.

Drumurile şi corupţia din vamă.
Despre calitatea drumurilor nu mai are rost să menţionez, ai impresia că mergi în căruţă şi nu în autocar. După ce parcurgem 200 km în 4 ore ajungem la punctual de trecere a frontierei Criva – Mămăliga. Aici datorită unui accord semnat între Republica Moldova şi Ucraina s-a convenit ca să existe o singura vamă pentru fluidizarea traficului lucru care nu prea se întâmplă defapt. Odată ajunsi în vamă şoferul începe să se adreseze către călători în rusă, deşi mai devreme vorbea în română iar în autocar se aflau şi călători străini care sigur nu vorbesc rusa. Soferul ne roagă/imploră să dăm fiecare din noi câte 5 euro pentru nu a mai completa declaraţiile vamale şi ca să nu ni se mai verifice bagajul (50 de pasageri ori 5 euro = 250 euro). Şoferul a specificat chiar, că dacă cădem de acord atunci fiecare din noi fără excepţie să contribuie! Menţionez că mi-am zis că nu voi da iar dacă vor încercă să pună presiune atunci voi apela linia fierbinte, nu a mai fost nevoie pentru că nu am dat şi nici ei nu m-au forţat, poate că le-am părut dubios dar fiind că atunci când mi-au zis să contribui le-am raspuns că voi achita mai târziu.

Filme ruseşti cu subiecte violente
Am facut timp de 5 ani traseul Chişinău – Galaţi apoi Bucureşti. Cei care au făcut acest traseu cred că cunosc situaţia, de fiecare dată în oricare autocar se „serveşte” câte un film rusesc cu subiecte violente, filme care nu au nici început nici sfârşit şi  rulează continuu.

“Forţa Junimii”

Am participat împreună cu alți doi colegi la Emisiunea “Forţa Junimii” de la Radio Moldova. Am discutat despre întoarcerea tinerilor care au făcut studii în afară înapoi în Republica Moldova. Aici aveți înregistrarea. 

Sursa: Radio Moldova

Uite ce ceas fain are baiatul asta!

Nu sunt prea bătrân, şi nici nu cred că am călătorit enorm de mult până acum însă oriunde am mers peste tot am întâlnit chinezi, ruşi….şi români. Deşi nu suntem numeric atât de mulţi în comparaţie cu cei dintâi, suntem totuşi împrăştiaţi peste tot în lumea asta.
Sunt în Kraków de aproape 2 luni, pe lângă faptul că suntem destul de multi români în compania în care muncesc, am întâlnit încă mulţi alţii aici: de la fost colegi de facultate, prieteni cu care am ne-am cunoscut cu alte ocazii alte ţări până la cerşetori ;).
Astăzi aflându-mă în staţie şi asteptând tramvaiul, aveam caştile în urechi, la un moment dat am avut impresia că grupul de lângă mine vorbesc în română. Am scos o cască să mă asigur că aud bine, şi într-adevăr….vorbeau româna. Pentru început nu am schiţat nici un gest, doar că după vre-o 30 secunde una din fete a zis către o alta „uite ce ceas fain are baiatul asta”. Atunci am răspuns zâmbind „merci”, după care a urmat o discuţie de 15 minute până când a trebuit să cobor.

P.S. Suntem mulţi, suntem peste tot, deci aveţi grijă ce vorbiţi despre cel de alături pentru că s-ar putea să vă înteleagă :).

Voluntariatul e o şansă enormă de a te dezvolta în diferite domenii

Petru Sîrghi, un  tînăr care impresionează mult, mai ales la vîrsta sa de 25 de ani. A reuşit să se implice în multe proiecte, acţiuni şi activităţi destinate tinerilor şi voluntariatului. A călătorit în SUA, şi unele ţări din Europa. Pas cu pas, îşi adună file cu multe realizări în CV-ul pe care îl deţine. Absolvent al LT „Vasile Lupu” din Susleni, Orhei, Petru  a devenit student peste Prut, mai exact, la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi , România. Lecturând cele de mai jos, veţi vedea confirmarea celor spuse anterior. Interviul a fost realizat on-line, pe motiv că Petru se află în Polonia,  într-un internship.

 Care au fost primele activităţi de voluntariat pentru tine?

Primele mele tatonari cu voluntariatul au fost încă din liceu, prin clasa a X-ea. Am început să particip la diferite proiecte organizate de Parlamentul Liceului. Tot pe atunci eram şef al comisiei de educaţie din cadrul parlamentului. În liceu am participat ca voluntar la 2 expediţii eco-turistice organizate de  ONG-ul  „Lupii” în parteneriat cu Mişcarea Ecologistă din Moldova, Triada 2004, 2005. Acestea au constat în indentificarea, marcarea traseelor turistice din Republica Moldova şi salubrizarea lor, 3 locuri de campare timp de 10 zile. Cred că aceasta a şi fost prima mea experienţă care m-a marcat şi a trezit în mine dorinţa de a călători şi descoperi lumea.

Ce semnifică pentru tine acest termen de „voluntariat”?

Pentru mine sintagma de „voluntariat” înseamnă dorinţa de a fi activ şi de a contribui la binele comun şi bunăstarea comună prin activităţi neremunerate, implicare în diverse domenii. A fi voluntar într-o activitate e un lucru extraordinar pentru că aceasta îţi creează un sentiment de satisfacţie sufletească. Voluntariatul e o şansă enormă de a te dezvolta în diferite domenii, tot voluntariatul îţi oferă o şansă enormă de a cunoaşte oameni interesanţi

Eşti în America trebuie să vorbeşti engleza.

Nu am mai scris demult, plictisit poate de numărul mare de bloggeri, care se dau cu părerea crezându-se mari experţi, şi care agasant îţi trimit link-uri pentru ale citi creaţiile. Acum scriu pentru mine…am citit un articol scris de Alina Anghel, în Cotidianul Timpul.  Şi am remarcat că şi mie mi s-a întâmplat un lucru asemător.

În vara lui 2006 mă aflam în SUA, cu un program de muncă pe vară. Datorită unor circumstanţe nefericite a trebuit să apelez la ajutorul unui prieten american pe care l-am avut ca profesor în Liceu. El s-a oferit să îmi asigure cazare gratuită pentru perioada cât urma să stau acolo. Datorită faptului că engleza mea era proastă şi româna americanului mult mai bună (el a fost voluntar al Peace Corp în Republica Moldova timp de 2 ani, timp în care a învăţat o română fluentă) am recurs la limba română ca mijloc de comunicare între noi doi. Aceasta însă a durat până a doua zi, când Nick deodată îmi spune “eşti în America aici se vorbeşte în engleză, de azi înainte nu mai vorbim în română”.

Recunosc